Obișnuința în viețile noastre a devenit parte integrantă din noi, din ceea ce suntem, din ceea ce am devenit. Obișnuința a intrat în ADN-ul nostru și... nu mai iese.
Cum și de ce obișnuința e un stil de viață?
Obișnuința de a face totul la fel ca ieri. Obișnuința de a mânca la fel ca alaltăieri, obișnuința de a gândi la fel ca cel de lângă tine. Ne-am obișnuit să facem așa cum „trebuie”, cum a zis x sau y. Ne-am complăcut ani la rând în situații care mai de care mai... obișnuite, mai neobișnuite.
Până la un punct, până la o limită, poate nu e greșit să fii obișnuit. Sigur nu e greșit să ai obiceiuri zilnice, să faci aceleași lucruri într-un stil anume iar și iar. Și totuși...
Când a devenit obișnuința un stil de viață? Atunci când te-a acaparat, atunci când te-a forțat să stai pe loc, să nu mai evoluezi, să nu mai înaintezi. Obișnuința de a te plânge de ceva, de ceva ce tu nu poți controla, ceva ce nu ține de tine. Obișnuința de a avea tot timpul mintea ocupată cu ceva. Dar nu ceva bun.
Textul ăsta nu este despre obișnuințele alea bune, alea care ne fac să avem deprinderi, alea care ne învață să facem lucrurile mai rapide, ci despre acele obișnuințe rele, nocive, care ne țin pe loc. Știi ce zic?
Obișnuința e un lucru rău?
E atunci când ne-am obișnuit să ne plângem de starea de sănătate, de taxe, de impozite, de politicieni, de mizerie și golăneală. Și... culmea, să simțim că lucrurile astea sunt parte din noi. Să simțim că lucrurile astea sunt normale, firești, părți din noi.
De-a lungul vremii, noi, românii, ne-am obișnuit cu mizerii. Ne-am identificat cu lucrurile rele, încât, azi, după toate ororile care ni s-au întâmplat nouă, ca nație, nu ne mai deranjează așa tare o mică alunecare, o hărtiuță mică mototolită într-un petic de pământ. Nu ne mai ținem de nas când simțim putoarea, nu ne poluează fonic înjurăturile și hăhăielile.
Hmm... până la urmă... obișnuința e un stil de viață!
